De ce uită părinții să se joace? Un interviu cu Mirela Retegan despre cartea care NU trebuie să stea în bibliotecă

Am ales să încep primul interviu din seria “Oameni de pus pe suflet” cu Mirela Retegan, nimeni alta decât fondatoarea fenomenului Gașca Zurli, Tanti Prezentatoarea, Antrenorul Părinților ori Femeia-Uragan, cum îi mai spune o prietenă apropiată. Eu i-aș fi spus și Racheta Antigrindină, după ce am văzut cu ochii mei cum a fugit ploaia de Zurlandia în vara aceasta ca Tura Vura de apă și săpun. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc! Am ales să încep cu Mirela pentru că este omul care s-a lipit de sufletele Mimozelor de la prima îmbrățișare și care l-a făcut pe Tatăl Mimozelor, om serios, înalt de aproape 2 metri, să-și pună degetul arătător pe nas și să le promită fetelor că va sufla în aripile lor.

Mirela este omul acela pe care-l pui pe suflet și care nu mai se dezlipește niciodată. Omul care încearcă să-i convingă pe alți oameni că joaca este limbajul iubirii dintre părinți și copii. Și care vine în ajutorul adulților care au uitat să se joace cu o carte specială, “Jocuri de jucat toamna”, lansată la Editura Curtea Veche. Este un volum pe care nu trebuie să-l ții pe raft, în bibliotecă. Din contră! Ar fi bine să-l ai în geantă, în rucsac, în torpedo ori în bagajul de mână pe care îl iei după tine când pleci cu avionul. De ce? Pentru că prezintă jocuri de jucat oriunde: în casă, în mașină, în parc, la doctor, la cumpărături, în avion, peste tot! Noi, de exemplu, am luat cartea în rucsac, într-o excursie de o zi, și ne-am jucat în mașină până să ajungem la Castelul Peleș. Ba chiar am încercat câteva jocuri și în timp ce ne așteptam rândul la toaletă. Cred că nu există părinte care să nu știe cât de greu este să aștepți cu un prichindel de 6-7 ani să intri la baie când nu există decât un singur closet!

Poate vă întrebați de ce este nevoie de o carte de jocuri… Ce e așa de greu să te joci?! Păi, voi când v-ați jucat ultima oară cu prichindeii voștri?! Și nu mă refer la console, tablete, vizite în parcul de distracții ori ieșiri la mall. Nu. Ci la jocuri în care să vă implicați unu la unu. Și nu doar 5 minute la sfârșit de săptămână ori în vacanță… Cei mai mulți dintre părinții moderni au uitat să se mai joace. Le lipsește exercițiul! Ce ar trebui să facă? Iată ce am aflat de la Mirela Retegan…

Jocuri de jucat toamna… De ce ai ales să începi cu acest anotimp? De ce nu cu iarna? Din punct de vedere al marketingului, iarna ar fi fost un moment mai potrivit, nu? Crăciun, cadouri…
Pentru că nu am știut să le împart altfel. Intenția mea a fost să adun cele 365 de jocuri, câte unul pentru fiecare zi din an, într-o carte. Am vrut să le dau oamenilor o colecție care să le asigure un joc pentru fiecare zi. Îmi doresc foarte tare să creez acest instrument, astfel încât oamenii să nu mai aibă nicio scuze că nu pot să se joace cu copiii lor, că nu știu ce să se joace cu copiii lor… Îți amintești cum erau pe vremuri acel almanah cu câte o rețetă sau mai era unul cu o maximă pe fiecare pagină?! Era un fel de suport, din carton, de pus pe masă. Așa mi-am dorit eu să adun 365 de jocuri și să poți să-ți iei colecția la începutul anului și, în fiecare zi, să joci jocul din ziua respectivă.

Ca un fel de calendar…
Da, un calendar de masă. Dar, pentru că îmi era foarte greu să le fac pe toate deodată și mă și blocasem în faptyul că nu reușeam să le termin, am zis să le iau pe anotimpuri. Și să scot “Jocuri de jucat toamna”, prima dată. “Jocuri de jucat iarna” nu va apărea anul acesta, voi lucra la “Jocuri de jucat primăvara”. De ce nu am scos prima dată varianta de iarnă? Nu m-am gândit la marketing nicio clipă! Eu nu fac nimic urmând o strtegie de marketing. Nimic din ce am construit eu nu a fost strategie de marketing. Că s-a nimerit să se potrivească și din acest punct de vedere a fost o întâmplare. Pur și simplu, ideea acum a venit! M-a inspirat toamna, sunt toate jocurile cu frunze, cu legume, cu crengi, cu ploaie…
La mine, lucrurile trebuie să se întâmple ACUM! Nu știu să aștept. Am această problemă. Ar putea să pară pentru unii o problemă, dar, de fapt, asta m-a dus pe mine înainte, în față și m-a adus în punctul în care sunt astăzi. Nu am răbdare să strâng toate datele, nu mă cramponez că nu îmi iese perfect un lucru, accept că este perfectibil și îl scot așa cum îl am în acest moment. Și, într-o zi, o să fie fix așa cum ar trebui să fie îndeplinând absolut toate condițiile!

Care sunt jocurile pe care le poţi încerca doar toamna?
Ne putem juca o grămadă de lucruri! Și ne putem juca acasă, în bucătărie, ne putem juca în parc, ne putem juca oriunde… Cărticica asta e gândită ca un volum de rețete de jocuri: pe o pagină ai desenul, iar pe cealaltă – toate “ingredientele” pentru jocul respectiv. Îmi place să le spun oamenilor că toate “ingredientele” sunt gratuite și că le pot găsi în casă, lângă ei. Toate jocurile pe care eu le propun sunt jocuri care, de fapt, le face copiilor viața mai frumoasă, îi ajută să accepte mai ușor regulile și îndatoririle pe care le au zi de zi – care țin de disciplină, de ordine, de răbdare… de toate lucrurile de care noi, adulții, ne cramponăm! Și îi ajută pe părinți să fie mai simpatici un pic în relația cu cei mici!
De exemplu, poți să aduni toate fructele și legumele pe care le ai în casă și să le pui într-un săculeț ori într-un ghiozdan, să legi la ochi pe cineva din familie și să scoată pe rând un fruct sau o legumă și să spună ce e… E foarte simplu de realizat cu lucrurile pe care le ai la îndemână!

De unde ştii atâtea jocuri? Pare că eşti un fel de Wikipedia a jocurilor!
Din relația cu Maya, din trecutul meu, din ce văd în jurul meu… Le povesteam, de curând, colegilor mei… Cred că mintea mea e foarte trează, este conectată în permanență să vadă și să înțeleagă tot ce se întâmplă în jurul ei. Pot să văd un gest între un părinte și un copil prezenți în sala de spectacol și mie să mi se aprindă un beculeț și să-mi dau seama că ăla ar putea să fie un joc. Toate lucrurile pe car ele fac eu sunt extrem de simple, sunt unu la unu, nu e nimic complicat…

De ce crezi că au uitat părinții să se mai joace? Dincolo de lipsa timpului…
Pentru că nu mai sunt deschiși să facă asta. Nu suntem pregătiți să facem asta. Pentru că, atunci când facem copilul, ne imaginăm că va fi divertismentul nostru cel mai frumos și va fi izvorul nesecat al fericirii noastre. Și, când acel izvor nesecat al fericirii noastre îți cere să și cureți, să mai schimbi și apa, să faci frumos în jurul lui, te mai pune un pic și la treabă… Păi, stai puțin că nu despre asta a fost vorba! Eu trebuia doar să beau apă din izvorul nesecat al fericirii noastre.

Nimeni nu ne învață și nu ne pregătește, cu toată onestitatea, despre cât este de greu să fii părinte și, în momentul în care ne lovim de toate nevoile copilului nostru, ne luăm atât de tare în serios încât uităm că singurul lucru de care el are nevoie este joaca. Știi, îi pregătim pe copii pentru orice și îi învățăm mai puțin să fie fericiți. Îi pregătim să fie foarte buni profesionali, îi pregătim să învețe să facă bani, îi pregătim să-și asume responsabilități, îi pregătim să muncească, îi pregătim să facă o grămadă de lcruri care, conform studiilor, numai spre fericire nu duc… Duc spre oboseală, duc spre stres, duc spre dezamăgiri, duc spre deziluzii… Și eu vin și zic: “Hei, ai uitat că atunci când ai închis ochii și te-ai așezat în fața tăticului copiilor tăi și v-ați pus o dorință a fost să aduceți pe lume un copil fericit?! Uite el a venit și vrea să fie fericit. De ce îi iei acest drept?!”.

Crezi că există oameni care nu știu să se joace nu pentru că au uitat, ci pentru că așa sunt ei construiți?
Cu siguranță, nu doar societatea de azi e de vină că părinții nu mai știu să se joace. Cu siguranță, și ce-au experimentat ei ca și copii a dus la acest aspect… Eu mă trezesc folosind toate expresiile pe care le-am urât la mama mea. Mă trezesc făcând gesturi pe care le făceau ai mei, iar eu le uram… Maya, de exemplu, și-a luat acum niște încălțări ultima modă. Eu, deși port 40, încălțările ei sunt jumătate din pantofii mei… Ea care are piciorul mai mic decât mine! Arată într-un fel… Și m-am trezit că am avut aceeași reacție pe care a avut-o tatăl meu când eu îmi luam niște lucruri, cu aceeași mirare: “Cum poate să-ți placă așa ceva?!”. Din păcate, așa suntem programați și, dacă nu ne trezim la timp și nu facem eforturi să ieșim din programările astea, vom face aceleași lucruri pe care le-au făcut ai noștri.

Cum îi poţi motiva pe adulți să se pună la mintea copiilor și să se joace cu ei?
Le dăm exemple. Mă privesc pe mine și zic: “Uite că Mirela face asta! Poate n-o fi chiar atât de nebună! Pare o femeie serioasă, responsabilă, și-a construit o afacere, a crescut un copil, l-a crescut singură… Și, totuși, se scălămbăie, e ridicolă, merge în patru labe, sare în bănci, se joacă cu copiii, nu se teme să se pună la mintea lor în fața a 5.000 de oameni…”. Probabil că puterea exemplului este cea mai importantă pentru părinți. Să le dai curajul să se manifeste văzându-te pe tine așa și că acest lucru nu le știrbește cu nimic din autoritate, din prestanță, din credibilitate.

 

Care sunt cele mai serioase lucruri pe care le-ai învăţat în joacă?
Cele mai serioase lucruri le-am învățat în joacă! Pe toate! Am învățat în joacă faptul că trebuie să ai încredere în cel din fața ta. Prin jocurile pe car ele făceam cu Maya am învățat foarte mult despre mine și că relația dintre noi două este despre ea. Că eu sunt omul mare care trebuie să ofere și că ea este copilul care are nevoie să primească.
Am învățat despre mine, prin jocurile cu Maya, că stă în mâinile mele să îi creionez terenul în care să ne jucăm.
Am învățat, jucându-mă, unul dintre cele mai importante lucruri: că trebuie să-i spui omului povestea potrivită sufletului lui, nu povestea potrivită minții tale.
Jocul nu este doar limbajul iubirii între un părinte și copilul său este limbajul iubirii, în general. Gândește-te cum era la începutul relației tale, cum te jucai cu partenerul tău. Cum toate mesajele erau o joacă continuă… Iubirea era atât de simplă, o joacă. Până când, într-o zi, când obosești și începi să devii foarte serioasă. Și nu mai pui un zâmbet la un mesaj, și nu mai pui un zâmbet la o întâlnire, și nu te mai gâdili, și nu te mai bați cu pernele, și totul devine extrem de anost și artificial și calculat.

Este suficient doar să știi niște jocuri, să ai la dispoziție o carte cu jocuri, ca să te joci?
Cred că ne lipsește exercițiul. Ne lipsește exercițiul de a zâmbi. Ne lipsește exercițiul de a alege să răspundem frumos. Ne lipsește exercițiul de a alege să fim buni. Și ne lipsește exercițiul de a ne juca. Ar trebui să exersăm jocul în fiecare zi. Să spunem ceva drăguț. Să identificăm acele persoane importante din viața noastră cu care chiar trebuie să fim cei mai simpatici oameni din lume și cu ele să facem acest exercițiu. După care să transferăm asta și asupra celorlalți.
Am învățat o chestie foarte frumoasă anul acesta. Răspunde la o întrebare așa cum ai vrea să ți se răspundă ție. Brusc, mi-am dat seama că mă trezesc de multe ori că, atunci când mă întreabă cineva ceva, să răspund: “Pe bune?! Chiar nu înțelegi?! Ce? Nu ți-e clar?! Trebuie să-ți explic?!”. Și, atunci, trebuie să exersez și eu treaba asta cu răspunsurile. Nu-mi ies nici mie tot timpul. Dar, în fiecare zi, revin la ceea ce mi-am propus să fac și, uneori, exersez mai mult, alteori… mai puțin.

Asta înseamnă că ai o autodisciplină foarte bine pusă la punct…
E o determinare. Îmi spuneau cei din Gașcă (n.r. Gașca Zurli) că pe mine m-a adus în punctul în care sunt nu talentul și nu munca. Ci capacitatea de determinare pe care o am atunci când îmi propun ceva. Nu-i greu să ții pasul cu mine! Mai ales când ai în față o locomotivă de care să te agăți! Și ține-te de mine!

 

De ce ar trebui să existe mai multă joacă în școli

Dacă există atât de multe studii despre efectele benefice pe care le are jocul asupra dezvoltării unui copil de ce şcoală, în special cea românească, îl ignoră atât de mult?
Pentru că cele mai multe cadre didactice nu au acest exercițiu personal de a se juca! Și nu are legătură cu vârsta! Eu am 49 de ani! Pot să-ți arăt oameni de 60, de 70 de ani care se joacă cu aceeași bucurie ca atunci când erau copii. Cunosc oameni de 25 de ani care nu se mai joacă de vreo 20. Oameni tineri care nu au exercițiul jocului și provin din niște familii anoste, în care toate lucrurile au fost tratate cu foarte multă rigurozitate și cu foarte multă scorțoșenie.
Sunt foarte multe cadre didactice – învățători, educatori, profesori – care doar își fac meseria punctual. Nu sunt dascăli. Dascălii se joacă. Eu cunosc câțiva în țara asta care se joacă cu inima deschisă. De exemplu, campania mea cu “Învățătoarea anului” are 3 premiante deja la activ! Nu e ușor să te joci cu 30 și ceva de copii în același timp, dar, prin exercițiu, se poate face! N-are nicio legătură societstea, n-are nicio legătură sistemul, n-are nicio legătură programa foarte încărcată… vorbim despre oameni! Eu, dacă aș fi fost învățătoare aș fi fost cea mai cool învățătoare din lume! Și copiii din clasa mea ar fi învățat toate materiile, inclusiv despre cum să reușească în viață, prin joc! Jucându-ne!
Eu cred că, în România, pentru că nu există în programă ideea de joacă… e cum ți-e norocul! S-ar putea să nimerești o învățătoare jucăușă și care să îi lase libertatea copilului tău de a se manifesta vesel sau să nimerești una rigidă care să omoare tot ce ai construit tu până la vârsta aceasta!
Când Maya a intrat la școală, în primul an, m-am dus la învățătoare și i-am spus că o rog un singur lucru: să nu distrugă tot ceea ce am construit eu în 7 ani! Să nu-i distrugă bucuria de a fi, să nu-i distrugă plăcerea de a face lucruri, să nu-i distrugă dorința ei de a veni cu argumente sau cu contraargumente, exercițiul dialogului. Și că eu nu-mi doresc de la copilul meu nici medalii și nici coronițe… i le fac eu de-acasă, dacă e nevoie! Eu vreau să am un copil fericit! Doamna s-a uitat la mine… n-a înțeles foarte bine ceea ce voiam. Dar și-a dat seama că vorbesc foarte serios și, la un moment dat, Maya mi-a zis prin clasa a doua: “Tu știi că doamna învățătoare se teme de tine?!”. Și i-am răspuns: “Foarte bine!”.
Din fericire, era o femeie destul de deschisă și și-ar fi dorit să facă mult mai multe. Din păcate, cei mai mulți părinți din clasă nu erau în asentimentul meu. Își doreau lecții suplimentare… Și e cu atât mai greu să te lupți cu obiceiurile învățătoarei când trebuie să te lupți și cu cele ale părinților.

Crezi că ai putea să scrii o carte despre jocuri de jucat în bănci, la școală?
Ooo, da! Am mai multe proiecte. Îmi doresc să mă întâlnesc cu educatori și învățători. Cea mai frumoasă invitație pe care am primit-o până acum și urmează să dezvolt un proiect nou – nu știu când, dar o să-l dezvolt și p-ăsta! – a venit din partea soției unui protopop, pe care am cunoscut-o în perioada în care ea era studentă la Facultatea de Arte și lucra la mine, la petrecerile pentru copii. Ea m-a invitat să mă întâlnesc cu 40 de preotese de la țară pe care să le învăț să se joace cu copiii din parohiile lor. Cred că putem contura încet, încet o mișcare națională în care oamenii să exerseze jocul! Asta se întâmplă și în sălile de spectacol în care ajungem cu Gașca Zurli. Ai văzut care este atmosfera! Eu mă duc printre spectatori și îi iau la joc. L-am prins, odată, pe un tătic cu două telefoane în mână! N-a mai scăpat! (râde)
Atmosfera din sala de spectacol ar trebui să fie și în clasă! Ai văzut cum eu, singură, reușesc să țin 5.000 de părinți și copii în liniște fără să le spun “Liniște!”?! Fără să le spun ”Atenție, la mine!”… Încă foarte mulți nu știu că atenția se câștigă nu se impune! Câștigă-mi atenția și o să fiu acolo cu tine!

Despre plictiseală ce crezi? E bună la ceva?
Eu am învățat-o pe Maya, când era mică, că doar proștii și leneșii se plictisesc. Și că, atât timp cât mintea ta este trează, n-ai cum să te plictisești niciodată! Eu nu mă plictisesc niciodată!

Dar de ce crezi că cei mai mulți copii spun deseori “Dar, m-am plictisit!”?
Pentru că ne aud pe noi. Pentru că ne văd pe noi! Pentru că nu li se spune că ceea ce în mintea lor e bine. Pentru că ei aud mai mult “Nu e voie! Nu e voie!” decât “Fă ce-ți trece prin minte!”. Eu m[ jucam cu Maya tot timpul: “La ce te gândești acum?”, iar ea îmi răspundea: “Aaa, păi mă gândesc la frunza aia care e galbenă. Că mă gândeam cum o fi pentru frunza aia să cadă de pe creangă…”.

Crezi că la 90 de ani te vei mai juca la fel ca acum?
Oooo, da! Cu siguranță! O să fiu o bunică foare simpatică și haioasă și o să mă cert cu Maya foarte tare pentru că ea va veni cu regulile de mamă și eu voi veni cu libertățile de bunică! Eu nu mă plictisesc niciodată! De exemplu, sunt în trafic și stau la semafoare cu orele și n-am ce să fac și încep să le fac cu mâna oamenilor. Și mă amuz cât de suprinși sunt de gestul meu și de reacția lor: “Ne cunoaștem de undeva?!”. Îmi găsesc în permanență ceva de făcut!

 

Secretul din biroul Mirelei

Interviul pe care tocmai l-ați citit a fost înregistrat în biroul Mirelei, acolo unde se “coc” multe dintre proiectele Zurli. Iar primul lucru care mi-a atras atenția când am intrat a fost o vitrină plină cu pușculițe. Nu orice fel de pușculițe! Unele în formă de văcuțe. De toate mărimile și culorile. De ce colecționează Tanti Prezentatoarea atât de multe pușculițe?
“Primii bani economisiți de mine au fost puși în prima mea pușculiță în formă de văcuță. Am cumpărat-o când am fost pentru prima dată în viața mea în Barcelona, acum mulți ani. Mi-a plăcut foarte tare și în ea am strâns primii bani pentru prima mea vacanță exotică. Și, de atunci, colecționez pușculițe în formă de văcuțe. Au trecut mai bine de 12, 13 ani de atunci. Înainte de Zurli…
Prima pușculiță a fost umplută cu valută. Îmi făcusem un obicei și toți banii pe care îi aveam prin buzunare îi transformam în mărci, apoi în euro sau dolari ca să economisesc. 1 dolar, 5 dolari, 5 mărci… și tot așa. Așa am strâns vreo câteva sute și am plecat în prima mea vacanță exotică.
Și, de atunci, tot adun văcuțe-pușculițe. Pe unde ajung îmi cumpăr câte una. Și prietenii îmi aduc de pe unde ajung ei… Am primit modele din New Jersey, alta e din Finlanda… de peste tot!”.

Autor: Cătălina Matei

De vreo 15 ani încoace, scriu cu acte în regulă în media românească. Am debutat în print, unde am și prestat mai bine de 9 ani, însă hârtia nu mai are trecere mare în România, așa că am trecut în online, unde totul se mișcă pe repede înainte. Între timp, m-am antrenat în "parenting", atât în viața reală, căci sunt mamică de gemene, cât și în "www", mai precis pe www.kidmagia.ro și pe www.2mimoze.ro. Despre ce îmi place să scriu? În primul rând despre oameni. Să le aflu poveștile direct de la ei, prin viu grai, nu prin email...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.