Uită-te la copilul tău când nu ţi-o cere. Când are nevoie, dar nu ţi-o cere!

În primul an de viață, părinții sunt tot timpul cu ochii pe copil. Nu-l scapă din priviri nicio clipă și dorm iepurește, mai ales mămicile. Lucrurile se schimbă odată cu creșterea puiului, acesta își câștigă treptat independența, iar adulții încep să-și ia ochii de pe el… Ce legătură există între neatenția părinților și deficitul de atenție în cazul copiilor?

Mami, mami! Să stai la geam, să te uiți la mine, da?! Să nu pleci de acolo!”… Așa îmi spunea Antonia de fiecare dată când le duceam pe Mimoze la orele de înot. “Iubire, dar sunt pe hol. Nu plec nicăieri! Doar știi că te aștept!” era replica pe care o foloseam de fiecare dată… Fără niciun efect, căci Mimoza mea mă căuta din priviri din minut în minut…

Vara trecută le-am dus pe Mimoze la cursurile de înot. La bazinul respectiv, accesul părinților este total interzis. Prin urmare, în timp ce copiii lucrează de zor cu instructorii în apă, părinții se îngrămădesc în dreptul a două ferestre mari ca să-i vadă pe cei mici în acțiune. Deși există camere de supraveghere care redau pe un monitor tot ce se întâmplă în incinta bazinului, fiecare părinte sau bunic se înghesuie la geam.

Nici eu nu am făcut excepție! Și eu m-am înghesuit, ba chiar veneam cu 20 de minute mai devreme doar ca să ocup un loc pe scaunele din fața geamului. Căci Antonia avea nevoie să mă vadă! Dar nu doar atât… Mimoza mea avea nevoie să o văd!

La fel ca ea și erau alți copii care se uitau înverșunați spre părinți ori spre bunici, căutându-le privirea. Din păcate, mulți dintre adulți, deși erau văzuți de copii, nu se uitau la ei. Ori erau preocupați de discuția cu “vecinul / vecina” de scaun ori erau cu ochii în monitoarele telefoanelor.

La început, am pus nevoia Antoniei de a fi văzută pe seama sensibilității ei mai aparte. În timp ce sora ei mai mare cu 2 minute este mult mai independentă, “mezina” mea este lipită de mine… Pare că nu i-a fost tăiat cordonul ombilical, cum se spune în popor! Avem multe discuții din această cauză…

 

► Citește și “Eu nu fac diferențe între copii! Nu-l iubesc pe niciunul mai mult”. Greșit!

 

După ce am participat la conferința “Atenția copiilor: De la scurtcircuitare la concentrare“, susținută și organizată de psih. Camelia Chețu & MotherHood Bucharest, am făcut legătura între nevoia Antoniei de a fi văzută și atenția mea și a ei, deopotrivă.

Ce legătură există între neatenția părinților și deficitul de atenție în cazul copiilor?

În primul an de viaţă, părinții sunt tot timpul cu privirea pe bebelușii lor. Să nu se rănească, să nu se înecece, să nu se lovească… pe măsură ce copii cresc, părinții încep să nu mai fie atât de atenți la copii lor. Firesc, am spune mulți dintre noi, nu?!

În primele 3 săptămâni de viață ale Mimozelor, născute prematur, nu cred că am dormit vreo oră întreagă, cap-coadă. Disperarea mea nu avea limite, mai ales când mi-au fost aduse în salon! Dacă nu mai respiră?! Dacă regurgitează?! Dacă nu rezistă?! Orice minut pe care trebuia să-l petrec departe de ele – fie că mergeam la control ori că duceam biberoanele la sterilizat – era un coșmar pentru mine! Nu reușeam deloc să mă odihnesc, așa că apelam la ajutorul mamei sau al rudelor apropiate care veneau să stea lângă mine și fete în timp ce eu dormeam. Aveam nevoie să mă asigur că este cineva treaz lângă ele! O nebunie, știu…

După câteva luni, când fetele au recuperat și au intrat într-un ritm normal de creștere m-am relaxat. Însă nevoia lor de a fi privite… nu. Iar acest lucru se manifestă cel mai puternic în cazul Antoniei.

Să fie vorba de răsfăț? Nu.

În primul an de viaţă, părinții sunt tot timpul cu privirea pe copii. La câțiva ani de viaţă, nu mai sunt atenți. <Uită-te mine! Mă vezi? Sunt aici. Ai văzut ce-am făcut?>. Nu au nevoie de noi să fim comisionari, să-i ducem la diferite opționale. Au nevoie să-i vedem cum fac anumite lucruri. Trebuie să știe că îi vezi, m-a lămurit Camelia Chețu.

Prin urmare, uită-te la copilul tău când nu ţi-o cere. Când are nevoie, dar nu ţi-o cere! Iar dacă nu poți fi fizic lângă el, uită-te pe gaura cheii! “Da, mami! Te-am văzut cum ai sărit de la trambulină! Chiar dacă ți-a fost teamă și nu ai vrut la început… eu te-am văzut cum ți-ai întins mâinile perfect și ți-ai luat elan…”.

Cea mai importantă relaţie de atașament a unui copil este cea cu părinții. Iar această relație influențează în mod direct dezvoltarea atenției. Emoția, iubirea, este una dintre acele componente esențiale în dezvoltarea atenției, alături de motivație și reglarea impulsurilor. Lipsa atenției pe care un copil ar trebui să o primească din partea părintelui său lasă urme adânci în dezvoltarea sa psihoemoțională. Un copil cu deficit de atenție va deveni un adult cu deficit de atenție!

Foto: Cristina Nichituș Roncea / Photography Studio – Kids & Family

Tu cât de des te uiți la copiii tăi? Povestește-mi experiența ta pe această pagină, la comentarii! Sau te aștept pe pagina de Facebook cu un Like și un Comentariu!

Post Author: Cătălina Matei

De vreo 16 ani încoace, scriu cu acte în regulă în media românească. Am debutat în print, unde am și prestat mai bine de 9 ani, însă hârtia nu mai are trecere mare în România, așa că am trecut în online, unde totul se mișcă pe repede înainte. Între timp, m-am antrenat în "parenting", atât în viața reală, căci sunt mamică de gemene, cât și în "www", mai precis pe www.kidmagia.ro și pe www.2mimoze.ro. Despre ce îmi place să scriu? În primul rând despre oameni. Să le aflu poveștile direct de la ei, prin viu grai, nu prin email...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.